Pădurea, climatul și energia

După cum prea bine se știe pădurea, cel mai complex ecosistem terestru sub raportul alcătuirii, structurii, organizării și funcționării, deține un loc important ca factor de echilibru ecologic la nivelul Pământului ca planetă și ca resursă de energie regenerabilă.

Pădurile, ca tip de vegetație, au apărut ca rezultat al evoluției climei pe Glob. Acum 300 milioane de ani, la sfârșitul Paleozoicului, în Carbonifer, au apărut primele formațiuni vegetale asemănătoare pădurilor de azi, alcătuite din ferigi arborescente, de pe urma cărora s-au format cele mai importante depozite de cărbuni de pe Glob, de unde și denumirea perioadei respective din era primară.

După această perioadă, proporția de CO2din atmosferă, litosferă, biosferă și hidrosferă, cele 4 rezervoare mari de CO2între care are loc un schimb permanent, s-a modificat lent, determinând și o modificare destul de lentă a formelor de viață de pe Terra.

Azi, stocul de carbon din atmosferă crește cu peste 3 milioane de tone pe an (0,04%), față de stocul existent. Pare puțin, dar cumulată an de an este enorm. Această creștere este rezultatul activităților umane prin arderea combustibililor fosili, prin despăduriri și prin degradarea pădurilor tropicale și boreale.

În prezent, anual, pădurile de pe glob stochează circa un sfert din emisiile de CO2în părțile aeriene ale arborilor și în sol. În felul acesta, pădurile contribuie în mod decisiv la limitarea și atenuarea schimbărilor climatice, fapt evidențiat în protocolul de la Kyoto, Japonia.

În același timp, ca rezultat al despăduririlor din zonele intertropicale, omul contribuie anual cu aproape 20% din emisiile de CO2din atmosferă. Drept consecință, Națiunile Unite au aprobat reducerea emisiilor, ca rezultat al despăduririlor și degradării pădurilor, ca un mijloc de atenuare a schimbărilor climatice, cu ocazia conferinței internaționale de la Bali din decembrie 2007.

Din analizele efectuate la nivel mondial rezultă că sectorul forestier este cel de-al treilea mare emițător de CO2din atmosferă, după producția de energie și industrie, ca rezultat al despăduririlor din zonele tropicale și boreale, al degradării pădurilor din toate zonele geografice și al desecării unor zone umede (păduri din zonele cu turbării și alte zone mlăștinoase).

Ponderea despăduririlor în emisiile de CO2din atmosferă este cuprinsă între 5 și 25% (incertitudinea acestor cifre este legată de datele utilizate privind procentul de despăduriri pe Glob - fig. 1).

Fig. 1. Ponderea emisiilor de CO2pe sectoare de activitate în anul 2004 (total 50x109t CO2).

Aceste cifre prezentate în figura 1 nu țin seama și de emisiile de CO2datorate degradării pădurilor care, după unele date, în pădurile bazinului Amazon, reprezintă 25% din emisiile imputabile despăduririlor. Acest procent ar putea să fie mult mai mare în Africa și în Asia de Sud-Est, unde exploatările selective și tăierile pentru lemn de foc sunt mult mai mari.

Care este cantitatea de carbon pe care o conține un hectar de pădure? Pe baza cercetărilor întreprinse, cantitatea de carbon pe care o conține o pădure depinde de 3 factori și anume: (1) componentele ecosistemului luate în considerare (biomasa aeriană, biomasă radicelară, litieră, lemn mort și carbonul din sol), (2) condițiile locale (compoziția arboretelor, climat și sol) și (3) tipul de gestiune (păduri primare, exploatate selectiv, cicluri de producție etc).

Conținutul de carbon dintr-o pădure tropicală se distribuie astfel (fig. 2).

Fig. 2. Cantitatea de carbon într-o pădure tropicală.

La nivel mondial, pădurile tropicale, care dețin aproape jumătate din totalul pădurilor de pe Glob, conțin circa 892 t de CO2la ha, din care 442 t biomasa și 450 t solul. Prin comparație, pădurile temperate conțin circa 561 t la ha, din care 208 t biomasa și 305 t solul, iar pădurile boreale 1497 t la ha, din care 236 t biomasa și 1261 t solul.

În ce privește condițiile locale, cu cât pădurile sunt situate în zone mai calde și mai umede, cu atât cantitatea de carbon stocată este mai mare. Aceasta explică de ce pădurile tropicale dense umede cu frunze persistente prezintă un stoc de biomasă aeriană mult mai mare decât toate celelalte păduri de pe glob.

În ce privește modul de gestiune, acesta are un rol important asupra stocului de carbon dintr-un hectar de pădure în raport cu regimul de gospodărire și tratamentele aplicate. Pădurile din zona temperată, în general gospodărite în regim de codru cu cicluri lungi, conțin un stoc de carbon sub valoarea celui din pădurile naturale, virgine sau cvasivirgine aflate în echilibru, ceea ce face ca ele să constituie un puț absorbantde CO2din atmosferă. Din contră, pădurile tropicale primare dispun de un stoc mai mare de carbon datorită stadiului de climax în care se află; teoretic, ele absorb o cantitate de carbon egală cu cea consumată prin respirație.

În general, o pădure temperată dintr-un sistem de silvicultură tradițională conține circa 300 t CO2la ha, iar o pădure tropicală circa 600 t CO2la ha.

Având în vedere cele de mai sus rezultă că despăduririle din zonele tropicale au cel mai mare impact asupra emisiilor de CO2.

Cele mai mari suprafețe despădurite din arealul pădurilor tropicale sunt localizate în America de Sud, ele reprezentând peste 60% din totalul suprafețelor despădurite din zona intertropicală. Despăduririle din America de Sud și, în special, din Brazilia, care se ridică la circa 1,7 milioane de ha pe an, au loc pentru extinderea suprafețelor de pășunat, pentru drumuri și pentru așezări omenești.

În Asia intertropicală, despăduririle au loc mai ales în țările insulare: Indonezia, Malaezia, Papua-Noua Guinee.

În Africa, pădurile tropicale sunt afectate mai ales prin extragerile selective și pentru lemn de foc, ceea ce determină o degradare evidentă a acestora.

Despăduririle se datoresc, în principal, extinderii suprafețelor culturilor agricole, diferite în raport de nevoile locale și de politicile agricole adoptate. În Africa, despăduririle se fac pe mici suprafețe pentru culturi de manioc, arahide, cafea, cacao, bananieri etc., în timp ce în America de Sud pentru culturi de soia, necesară pentru creșterea vitelor. De asemenea, în Africa și Asia, defrișările se execută și pentru comercializarea lemnului sau pentru obținerea de lemn de foc. De altfel, în Africa, 90% din lemnul recoltat este folosit ca lemn de foc.

Referințele privind rolul pădurilor, prezentate în Convenția cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climaticeși în Protocolul de la Kyoto privind reducerea emisiilor de gaze ce determină efectul de seră, au fost considerate destul de timide și neconcludente.

Un pas înainte s-a făcut prin Planul de acțiunede la Bali prin adoptarea unui sistem de reducere a emisiilor de gaze cu rol în efectul de seră, prin care se accentuează necesitatea luptei contra despăduririlor și a degradării pădurilor, care constituie un mijloc de absorbție și de stocare a CO2responsabil pentru producerea efectului de seră și a schimbărilor climatice.

Pentru a putea evidenția rolul și locul pădurilor globului în stocarea CO2, în atenuarea efectului de seră și a schimbărilor climatice, este absolut necesar să se cunoască mărimea resurselor forestiere din toate zonele geografice și, cu deosebire, a celor din zonele boreală și tropicală, pe baza unor inventarieri forestiere naționale, precum și a condițiilor economice și sociale din țările posesoare de asemenea păduri, în vederea amenajării și gestionării integrate a zonelor forestiere și rurale în general.

În cele ce urmează, pe baza ultimilor date ale cercetărilor științifice din domeniu, se vor prezenta funcțiile pădurilor și aportul lor energetic în activitățiile economice și sociale, precum și rolul lor în stocarea CO2și în atenuarea schimbărilor climatice.

Ca urmare a cererilor mereu crescânde ale unei societăți în continuă creștere demografică, terenurile cultivabile se epuizează, atmosfera se încarcă de gaze industriale, apele potabile devin din ce în ce mai puține, iar resursele fosile neregenerabile se epuizează.

În aceste condiții, este important să stabilim cum vor putea pădurile Globului să contribuie la adoptarea unor noi strategii ale dezvoltării economice și sociale.

După părerea noastră, gestionarea pădurilor poate să acționeze asupra a două din preocupările noastre actuale:

- reducerea consumului de resurse fosile pentru producerea de energie, prin dezvoltarea unor resurse de energie regenerabile;

- favorizarea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră din atmosferă prin stoparea defrișărilor și a degradării pădurilor.

În primul rând, este necesar să precizăm locul pe care lemnul ca resursă energetică renuvelabilă îl ocupă printre alte surse de energie reînoibile.

În al doilea rând, este necesar să se evidențieze rolul pădurilor în gestionarea carbonului, respectiv cum poate contribui sectorul forestier din România la atenuarea schimbărilor climatice.

În același timp, nu trebuie neglijat nici faptul că, în afara producerii de energie și a stocării CO2, pădurile îndeplinesc și alte funcții, la fel de importante, ca funcția climatică, protecția solului contra eroziunilor, protecția apelor, protecția împotriva factorilor biotici dăunători, conservarea biodiversității și menținerea echilibrului ecologic, ca și rolul lor estetic, igienic și sanitar.

În ceea ce privește resursele energetice regenerabile, lemnul și biomasa, în general, constituie și în prezent o alternativă la combustibilii fosili pe cale de epuizare.

Modificările climatice tot mai evidente constituie o consecință a creșterii consumului de resurse energetice impuse de o societate tot mai avidă de o creștere economică susținută. Pentru a atenua schimbările climatice care se întrevăd nu există decât 3 direcții de urmat:

  • reducerea masivă a consumului de energie și de resurse energetice;
  • dezvoltarea durabilă și accentuată a producerii și utilizării de energii renuvelabile;
  • favorizarea stocării carbonului atmosferic pe cale biologică și geologică.

Silvicultura, alături de agricultură, poate interveni în toate cele 3 direcții menționate mai sus.

Populația Globului a crescut exponențial, de la 1 miliard de locuitori în anul 1800 la 3 miliarde în 1960 și 6 miliarde în anul 2005 și va ajunge probabil la 9 miliarde în anul 2040.

În același timp, suprafața agricolă cultivată pe locuitor a scăzut de la 0,5 ha în anul 1950 la 0,4 ha în anul 1960, 0,3 ha în 1990 și va ajunge la 0,1–0,2 ha în anul 2040.

Rezervele de resurse energetice convenționale sunt pe cale de epuizare și anume: petrolul în 40-50 de ani, gazele naturale în 60-70 de ani, uraniul în 80-100 de ani, iar cărbunii de pământ în 200-300 de ani.

În condițiile actuale ale producției și consumului de energie, anual, pătrund în atmosferă 7 miliarde tone de carbon, din care numai 3 miliarde sunt absorbite de ecosferă.

În același timp, durata de viață a Soarelui este estimată la 4 miliarde de ani, iar energia apelor, a gravitației, cea geotermală și aeriană pot fi considerate inepuizabile la scara existenței noastre umane.

Energia produsă de resursele regenerabile reprezintă în prezent numai 18% din consumul energetic final, dintre care trei sferturi provine din biomasă. În realitate, numai 5% din consumul energetic provine din surse de energie regenerabile moderne și optimizate. Țările Uniunii Europene și-au propus ca obiectiv dublarea consumului de energie regenerabilă până în anul 2020, când aceasta va trebui să atingă 20% din consumul final. În aceste condiții, energia rezultată din biomasă și, în special, din lemn, joacă un rol important și va spori în special pe seama lemnului și a biocarburanților.

Energia hidraulică deține, de asemenea, un rol important, dar perspectivele creșterii ponderii sale sunt destul de reduse.

Energia eoliană solară și geotermală prezintă potențiale de creștere remarcabile și aproape nelimitate în comparație cu biomasa a cărei utilizare intră în concurență cu alte moduri de folosință, ca produse alimentare, materiale de construcții etc. Toate aceste surse de energie, neglijate în ultimul secol, oferă perspective promițătoare în termeni de inovații tehnologice, randamente, costuri, distribuție etc. Mai mult, resursele de energie regenerabile nu sunt concurente, ci complementare și se pot adapta ușor cerințelor pieței.

Energia hidraulicăare ca finalitate electricitatea și permite unor țări ca Franța, Elveția, Austria, Suedia, alături de energia nucleară, să producă energie electrică fără utilizarea carbonului. Această formă de energie este interesantă pentru unele țări foarte populate ale planetei precum China, India, Pakistan, Bangladesh, Brazilia, Indonezia etc.

O perspectivă interesantă se deschide și prin utilizarea de microhidrocentrale care pot asigura un potențial în viitor.

Utilizarea tuturor resurselor hidraulice pentru producerea de electricitate va permite renunțarea treptată la energia produsă de termocentrale, principalele surse de emisii de gaze cu efect de seră.

Energia mareelorare ca finalitate tot producerea de electricitate, dar pe ea nu se poate conta, pentru o dezvoltare masivă, datorită prezenței acestor fenomene la scară destul de redusă, iar energia valurilor și a curenților de apă sunt încă în stadiu experimental și va rămâne încă marginală.

Energia eolianăfolosită tot pentru producerea de electricitate este în plină dezvoltare și expansiune. Un inconvenient al extinderii acesteia este legat de costurile destul de ridicate necesare pentru obținerea ei. Extinderea ei va depinde și de unele probleme tehnice și de competitivitate. În plus, acestea pot fi cuplate cu instalații de hidroliză a apei și stocarea hidrogenului în baterii fixe, care vor permite stocarea masivă a energiei electrice necesare în perioadele de consum de vârf.

Energia termică solarăeste deja o formă de energie ajunsă la maturitate, care tinde să se generalizeze și să câștige în competitivitate. În sectorul locuințelor ea este deja o formă de energie perfect complementară cu energia obținută din lemn.

Energia solară fotovoltaicăeste încă foarte costisitoare, fapt pentru care este puțin dezvoltată, dar va putea deveni interesantă sub raportul materialelor și randamentelor.

Energia geotermicăare un potențial de creștere semnificativ, obținerea ei însă presupune foraje de mari adâncimi, care sunt încă costisitoare, pentru a ajunge în domeniul rocilor fierbinți sau la magma incandescentă caracteristică zonelor vulcanice și la vaporii de temperaturi foarte ridicate, pentru a produce energie electrică. O altă cale este cea a forajelor de adâncimi medii în formațiunile sedimentare, în vederea alimentării rețelelor de energie termică.

Energia din biomasăse referă la energia rezultată din deșeuri vegetale, subproduse ale industriei de celuloză, lemn, culturi specializate pentru celuloză, culturi alimentare și biomasă acvatică destinată aprovizionării a 7 mari tipuri de cereri dintre care 3 sunt energetice (alimentație, amendamente organice, materii regenerabile, produse chimice din vegetale, biocarburanți, producători de căldură biologică și de electricitate). Multe dintre aceste debușeuri sunt interdependente.

Dintre toate aceste resurse, cea mai importantă este lemnul, care deține și ponderea cea mai mare. Datorită randamentului său scăzut în producerea de energie (ex: pentru producerea unui megawatt este necesară o cantitate de 14.000 t lemn), lemnul rămâne necompetitiv în raport cu alte resurse tradiționale. De asemenea, concurența între necesitățile industriei alimentare și cele ale industriei energetice este cea care limitează utilizarea biomasei ca sursă de energie. De asemenea, conflictele dintre agricultură și silvicultură privind utilizarea terenului contribuie și ele la limitarea biomasei ca sursă de energie.

În concluzie, contextul actual este deosebit de favorabil pentru creșterea ponderii resurselor de energie renuvelabilă, dar nu trebuie uitat faptul că prioritatea trebuie să o constituie reducerea consumului de energie și, deci, de resurse energetice, iar sursele de bioenergie rămân complementare și compatibile cu necesitățile producției de alimente și cu folosirea lemnului ca materie primă pentru industrie.

Energia obținută din resurse regenerabile reprezintă la nivelul anului 2007 o parte destul de modestă din consumul de energie primară. În țările Uniunii Europene, plus Norvegia și Elveția, ponderea energiei obținută din resurse regenerabile reprezintă numai 7,6%, din care peste 2/3 este deținută de biomasă, cu o preponderență a lemnului și a deșeurilor din lemn utilizate din încălzirea de locuințe. Ponderea altor surse de energie regenerabilă care au cunoscut o creștere puternică nu reprezintă decât 5% pentru energia eoliană, 4% pentru energia termică și 1% pentru energia solară.

Resursele hidraulice dețin 27% din totalul resurselor regenerabile, lemnul și deșeurile din lemn 47%, deșeurile urbane 8% și alte tipuri de biomasă 8% (tab. 1).

Tabelul 1. Ponderea resurselor energetice regenerabile în țările U.E. la nivelul anului 2006
Energie hidraulică Lemn și deșeuri din lemn Deșeuri urbane Alte surse de biomasă Energie eoliană Energie geotermică Energie solară Total
27% 47% 8% 8% 5% 4% 1% 100%
90% 10%

Biomasa și deșeurile din lemn ca surse de energie regenerabile dețin o pondere importantă în Germania, Franța, Spania, Suedia și Finlanda, țări bogat în resurse forestiere. În România, aceste surse dețin o pondere ceva mai redusă.

Energia apelor deține un loc important în țările cu relief montan: Norvegia, Suedia, Franța, Italia, Austria și Elveția, urmate de Spania, Portugalia, Germania și România.

Energia eoliană deține o pondere importantă în Germania, Spania și Danemarca, unde constituie cea mai importantă resursă energetică regenerabilă.

Energia solară deține o pondere mai mare în Grecia, Germania și Austria, unde reprezintă cca 1% din resursele de energie regenerabile.

Dintre țările europene, în Norvegia resursele energetice regenerabile ating 4,6% din consumul de energie primară, ponderea importantă deținând-o resursele hidraulice; în Finlanda 23% din producție o dețin lemnul și deșeurile din lemn, Austria 20%, Elveția 17% și Portugalia 17%. În România, ponderea energiei obținută din resurse regenerabile este de 12%, grație resurselor forestiere, lemn și deșeuri din lemn. Estonia și Lituania, bogate în resurse forestiere, se aproprie și ele de 10%, ca și Slovenia, grație resurselor hidroelectrice.

În Germania, cu toate progresele înregistrate în ultimul timp prin utilizarea resurselor eoliene și de biomasă, ponderea energiei rezultate din resurse renuvelabile abia atinge 16% din totalul energiei primare. Cele mai reduse cote le dețin Marea Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg, datorită resurselor forestiere foarte reduse, ca și a potențialului hidroelectric.

După protocolul de la Kyoto, Uniunea Europeană și-a propus obiective de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră din ce în ce mai ambițioase și de creștere a ponderii resurselor energetice regenerabile.

Astfel, prin Directiva europeană din septembrie 2001, țările europene și-au propus o creștere a ponderii energiei electrice obținută din resurse regenerabile de la 14% în 1997 la 22% în anul 2010, după care au revenit și în anul 2007 și-au propus ca dată anul 2020.

Datorită creșterii consumului de energie care se dublează la fiecare 10 ani, cu toate progresele înregistrate de țările europene privind creșterea utilizării resurselor utilizabile pentru producerea de energie, ponderea acestora din consumul total rămâne modestă, nedepășind per ansamblu 7% și cu mari variații de la o țară la alta. De asemenea, datorită acestor evoluții inegale de la o țară la alta, posibilitatea ca energia obținută din resurse regenerabile sau continue să înlocuiască energia obținută din combustibili fosili este extrem de redusă, cel puțin pe termen mediu.

Problema care se pune în prezent este aceea dacă există în viitor o sursă de energie regenerabilă care să poată înlocui în condiții optime actualele resurse energetice epuizabile. De altfel, nici o sursă de energie utilizată până în prezent nu poate să asigure producerea în condiții optime a întregii energii necesare societății. De aceea, orice sursă de energie regenerabilă care se folosește, poate determina o scădere a utilizării resurselor energetice fosile epuizabile. În acest fel, resursele regenerabile vin să completeze și nu să substituie în totalitate resursele fosile. Pentru creșterea ponderii acestor resurse în producerea de energie, statele trebuie să facă eforturi financiare considerabile, așa cum au făcut pentru salvarea băncilor, a construcției de automobile și altele.

Societatea capitalistă ca societate de consum suferă de aviditate consumatoristă. Acest sistem de producție și consum adoptat de SUA constituie un model pentru restul lumii capitaliste și o țintă, deși cu toții trebuie să fim convinși că acest lucru nu se va putea realiza datorită spectrului epuizării resurselor planetei.

Exploatarea industrială a pădurilor tropicale din Indonezia lasă în urma sa numeroase comunități locale fără un loc de viață și fără altă posibilitate decât aceea de a migra. Lemnul exploatat din aceste păduri este exportat în China, care îl transformă în produse finite și care apoi sunt exportate spre țările capitaliste dezvoltate. În Brazilia, exploatările sălbatice dețin circa 80% din exploatările din pădurea amazoniană, marea dramă a pădurilor ecuatoriale fiind aceea că anual se pierd în jur de 13 milioane de ha.

ONU estimează că între 73 și 83% din exploatările forestiere din Indonezia sunt ilegale și ele se execută în 31 din cele 41 de parcuri naționale. Principalul cumpărător al acestor tăieri ilegale este China, care la rândul ei exportă 70% din lemnul prelucrat. Numai în anul 2005 China a exportat produse prelucrate din lemn în valoare de 17 miliarde de dolari.

Pădurile Globului conțin circa 283 gigatone de carbon. Fiecare tonă de lemn pe picior este rezultatul absorbției de circa o tonă de CO2,această cifră putând merge până la 1,83 tone/m3de lemn în funcție de specie și, de fiecare dată când o tonă de CO2este stocată, 70% este eliberat sub formă de oxigen. În felul acesta, fără a consuma direct combustibili fosili, se poate interveni asupra bilanțului carbonului într-un mod pozitiv.

Plecând de la aceste constatări se pune problema spre ce tip de utilizare a pădurilor trebuie să se îndrepte omenirea în viitor în funcție de zona bioclimatică?

Bibliografie

  • Caneill, J-Y., 2009: L’adaptation au changement climatique pour le sector d’énergie. Liaison, Energie Francophonie n. 85, pp. 90-94.
  • Dessus, B., 2002: Energie et développement durable. Quatre enjeux pour la Francophonie. Liaison, Energie Francophonie n. 55-56-57, pp. 161-169.
  • Hallegate, S., 2009: Changement climatique et gestion de risques naturels. Liaison, Energie Francophonie n. 85, pp. 83-86.
  • Lins, C., 2010: Les énergies renouvelables comme outil de développement des territoires: rôle et enjeux face a la contrainte énergétique- les professionnels européens se mobilisent. Liaison, Energie Francophonie numéro spéciale 86, pp. 51-58.
  • Locatelli, B., 2009: Forets et adaptation au changement climatique - défis et opportunités. Liaison, Energie Francophonie numéro spéciale 85, pp. 122-127.
  • Mousel, M., 2002: Développement durable et changement climatique. Liaison, Energie Francophonie n. 55-56-57-2002, pp. 83-86.
  • Riedacker, A., 2008: Un peu plus d’énergie fossile pour la sécurité alimentaire, le climat et la biodiversité, Liaison, Energie Francophonie n. 80, pp. 56-62.
  • Walter-Hunter, J., 2002: La convention cadre de Nations Unies sur le changement climatiques. Un aperçu de sa mise en œuvre. Liaison, Energie Francophonie, pp 76-83.
  • Zedan, H., 2002: De Rio a Johannesburg: évaluation de progrès réalisés dans le cadre de la Convention sur al diversité biologique. Liaison, Energie Francophonie n. 55-56-57-2002, pp. 83-86.
  • ***, 2002: Liaison, Energie Francophonie n. 55-56-57, numéro spéciale Sommet de Johannesburg.
  • ***, 2008: Liaison, Energie Francophonie n. 3: Les choix énergétiques mondiaux: entre confiance technologique et préoccupations environnementales.
  • ***, 2009: Liaison, Energie Francophonie n. 83: Energie et évaluation environnementale.
  • ***, 2009: Liaison, Energie Francophonie numéro spéciale 85: Adaptation au changement climatique.
  • ***, 2010: Liaison, Energie Francophonie numéro spéciale 86: Energie et territoires ou comment construire les territoires de domain face a la nouvelle donne climatique et énergétique.

Autori

Prof.dr.ing. Dumitru-Romulus TÂRZIU
Conf.dr.ing. Victor-Dan PĂCURAR

Universitatea „Transilvania” din Brașov

Șirul Beethoven nr.1

500123 Brașov

Forest, climate and energy

Abstract

The main problem of contemporary world is the need for the harmonization of contradictions between the socio-economic development and environmental protection.

The economic development, source of material and spiritual welfare of a society, involves energy and energy production is the main source of environmental pollution.

The world’s forests, by the area they cover as well as by their production role, represent an important pillar of sustainable economic development. At the same time, they are an important source of renewable energy that can contribute to the completion of the other exhaustable energy resources.

By stocking a part of the CO2suplus existing in the atmosphere as a result of human activities, expecially burning of fossil fuels for energy production, forests contribute to the limitation of climatic changes, more and more frequent and obvious.

By playing their role of soil protection against erosion, of water protection and protection against damaging climatic factors, forests contribute decisively to the protection of geographical environment of our planet.

Last but not least, forests are a never-ending source of biological diversity.

Under these circumstances the paper outlines the synergical relations between the world’s forests, terrestrial climate and energy production for the sustainable economic development.

Acest articol face parte din:

Modificări:

  • 2011-01-01 00:06:00 log start
Licenţa Creative CommonsAceastă operă creată de Revista pădurilor este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.